Autumn…

9445ea80d56251de7935af8584784499

                        Oare ce ne face să ne simțim așa neliniștiți toamna ? Începerea școlii ? Faptul că frunzele cad? Frigul care se răsfrânge peste pământ? Nu … Ci faptul că totul moare încet-încet lăsând în urmă doar un vid, un nimic, o liniște mormântală capabilă să-ți înghețe orice gând. Până și oamenii mor putin toamna lăsându-ți sentimentele cele calde să cadă o dată cu frunzele, sa pice în adancuri și să nu mai poată fii găsite nici măcar de cel mai inocent suflet. Totul este înlocuit cu un mare nimic, un sentiment de goliciune, ca și cum toamna ne-ar destrăma, iar lucrurile bune se plimbă ca o umbră în urma noastră, de parcă suntem acoperiți cu un văl întunecat care scoate la iveală rigiditatea . Dar acesta este numai începutul…. Să stai toamna să privești zarea … cum totul se decolorează și dispare…

Am avea nevoie…

6053518604_b6196b346c_o

O întrebare care mi-a venit mereu în minte: “De ce avem nevoie cu adevărat?”. Mă uit în jur , nu-mi pare să-mi lipsească ceva . Dar, de fapt, eu socoteam nevoie doar lucrurile de suprafață. În interior lumea este mult mai tristă decât pare. Deși viața este frumoasă, picurată cu sacralitate și momente de neuitat, noi, oamenii, refuzăm să ne bucurăm de ea, refuzăm să ne bucurăm de acel bob de rai care ne îndulcește viața aceasta neagră și amară ca o cafea. Lumea este mult prea ocupată să înoate în această lume efemeră ca să mai guste cu adevărat din ea, Am avea nevoie și de fericire , de acea luminiță de la capătul tunelului   care parcă face orice lucru rău să fie mai plăcut. Am avea nevoie de întelegere, deoarece suntem ca niște orbi într-o cameră cu lumină difuză, prin care umblăm ferindu-ne de orice ne iese în cale. Am avea nevoie de iubire pentru a ne salva din această negură eternă de ură întunecată. Am avea nevoie de libertate pentru a ne da o speranță de reușită,   o speranță pentru a putea fi liberi în această lume care ne strânge ca un clește provocându-ne să zăcem în amortire. Am avea nevoie de o alta viața pe care s-o prețuim mai mult…

Carpe Noctem

11056759_775980329158790_781235908_n

                            Noaptea…. întuneric, beznă, suflete adormite. Totul e liniște și pace, doar tu , poetul, stai treaz și iți frămânți mintea încercând să întelegi lumea aceasta. Insomnia este prietena ta cea mai loială. A fost cu tine mereu, mereu acolo la lăsarea serii… Înoți în gânduri și filozofii despre lume. Ești capabil să țipi, să-ți faci afirmată incapacitatea de a te integra în lume. Deschizi fereastra, începi să te uiți la stele, tânjești dupa ele. Ești incapabil să le atingi tu , poetule sihastru. Respiri încet ca și cum nu ai vrea să tulburi liniștea mormântală a nopții. Apoi o vezi pe ea, luna, parcă vrând să-ți lumineze calea spre întelegere. Și zâmbești, începi să simți cum tu, un simplu poet, ai un loc în lumea aceasta. Noaptea iți este amică, noaptea gândurile tale par a rezona în toată ființa ta și fragmente ale imaginatie tale iti apar în fața ochiilor ca niște năluciri efemere și fade. Noaptea te atrage, te cheamă. Iar tu îi cazi pradă în fiecare seară. Începi să simți cum existența ta depinde de ea, de liniștea aceea reconfortantă și de bolta aceea plina de miniaturi filigranate care te fac pe tine, poetule, să-ți găsești locul în acest cerc al vieții, fiind un copil al nopții.

Am şi eu o speranţă: speranţa uitării absolute. Dar aceasta mai e speranţă, nu e disperare?

– Emil Cioran